Momente din istoria medicinei apusene
Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forţelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în Epoca de piatră.
Galenus şi Hippocrate - Gravură medievală
Medicina în perioada greco-romană
La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi aer) - medicina capătă trăsături ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor empirice.
În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde Herofil practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti.
O dată cu ascensiunea imperiului roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în zilele noastre.
Trei intervenţii chirurgicale: hemoroizi, polipi nazali, cataractă. După un manuscris al Şcolii din Salerno, sec. XI. British Museum, Londra
Medicina în evul mediu
În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul observaţiei. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină.
Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia (Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna şi Padova.
Paracelsus - Portret de Quentin Metsys (1466-1536), Musée du Louvre, Paris
Medicina în perioada Renaşterii
Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia bărbierilor.
Rembrandt van Rijn: Lecţia de Anatomie a doctorului Tulp, 1632 - Mauritshuis, Haga
Începuturile medicinei moderne
În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei, recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat eficace în tratarea bolilor.
Medicina în secolul al XIX-lea
Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru prima dată fenolul ca substanţă antiseptică.
Claude Bernard în mijlocul elevilor săi, - pictură de Léon Lhermitte, 1889
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Medicina în secolul al XX-lea şi în prezent
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în masă, introducerea antibioticelor, prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.
Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor, structura cromozomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară şi producereade anticorpi
RMN: Imagine medio-sagitală a creierului
Ca metode de investigaţie sunt de menţionat introducerea Tomografiei computerizate, a Tomografiei de Rezonanţă Magnetică Nucleară şi a examenelor cu Ultrasunete.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează primul transplant de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel incurabili.
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele.